Rochia romaneasca se refera la imbracamintea traditionala purtata de romani, care traiesc in primul rand in Romania si Moldova, cu comunitati mai mici din Ucraina si Serbia. Astazi, marea majoritate a romanilor poarta in majoritatea ocaziei rochii in stil modern, iar articolele de imbracaminte descrise aici au scazut in mare parte in timpul secolului XX.
Cu toate acestea, inca exista rochii traditionale romanesti care pot fi inca vazute in zone mai indepartate, la ocazii speciale si la evenimente etnografice si populare. Fiecare regiune istorica are propria varietate specifica de costume, si in fiecare regiune se gaseste cate un tip de rochie traditionala.
Primele mentiuni despre imbracamintea romaneasca
Costumul popular romanesc isi gaseste radacinile in partea stramosilor traci, daci si geti si seamana cu cea a popoarelor din Peninsula Balcanica, desigur cu diferente constand in detalii decorative si colorate. Intre anii 7000 si 3500 i.Hr. a fost fondata credinta in puterea de control a cosmosului. Tesaturile purtau simboluri desemnate in virtutea credintei, astfel invartirea si tesutul au devenit sacre. Prin urmare, erau obisnuite pe rochii cercul solar, coloana cerului, rombul, trapa sau liniile curbate.
Din 3500 i.Hr. si pana in anul zero a trecut de la tesutul sacru la vesmant, ritualul ajungand din spatiul impunator al templului pana la vatra gospodariei. Scopul hainelor purtate de stramosi a fost acela de a facilita dialogul cu fortele nevazute ale cosmosului. Astfel, este inca posibil sa vorbim despre o civilizatie a tesaturilor sacre.
De exemplu, firul filetat este in forma de coloana si rasucit in spirala, ceea ce creste sacralitatea tesaturii. De asemenea, a avea culori diferite este cel mai util mijloc de exprimare a sentimentelor si comportamentelor.
Hainele populare de pe teritoriul carpato-dunarean rezuma dimensiunea existentiala si spirituala a romanilor, dar partile componente ale hainelor s-au inmultit, iar imbracamintea a devenit un costum. Drept urmare, imbracamintea populara autohtona este un sistem care a dezvoltat variatii regionale, prin inovatii si contaminari cauzate de fiecare creator impotriva schemei prototipului.
Forma si ornametica vesmintelor contemporane au pastrat o parte din limbajul semnelor si simbolurilor specifice gandirii mitice din acele vremuri. Astfel, primele marturii despre portul traditional romanesc sunt puse in piatra, pe monumentul Tropaeum Traiani din Adamclisi si pe Coloana lui Traian din Roma.
De exemplu, portretele de femei sculptate pe Coloana lui Traian dupa razboaiele dacice ofera informatii despre imbracamintea lor. Femeile dace purtau tricouri incretite la gat in legatura cu romanul, si anume manecile erau lungi si late sau scurte. Rochia era lunga pana la pamant, peste care uneori era atasata o manta drapata larga. In picioare purtau sandale de piele vara si sandale de blana iarna.
Evul mediu si influenta bizantina
Portretele fondatorilor ofera informatii importante despre tipul de material din care au fost realizate piesele portului si despre elemente de croitorie, decor si cromatica. Intre secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, picturile votive pe peretii bisericilor rezervate conducatorilor tarii si nobilimii ipostaza o gama mai larga de donatori. Drept urmare, in zonele subcarpatice din Oltenia (in special in Gorj ) apar portrete ale taranilor liberi, ai proprietarilor liberi si ai unor tineri.
Dar reprezentarile portului taranesc dateaza din secolul al XIV-lea. In Codex Latinus Parisinus , scris in perioada 1395–1396 de Paulus Sanctinus Ducensis, inginer militar al regelui Sigismund de Luxemburg , pe langa portretele cavalerilor si ale picioarelor apar descrise auxiliare ale armatei: mestesugari, caraseni, pescari.
In Chronicon Pictum Vindobonense sunt infatisati barbati in camasi si pantaloni albi. Peste ei purtau sarici shaggy cu maneci lungi si lasate pe spate. Purtau pantofi simpli din piele romana: opinci). Intr-o analiza comparativa simpla se poate intelege ca aceste elemente sunt intotdeauna prezente in portul pastorilor indepartati.
Jurnalele de calatori straini, in special cele ale lui Antonio Maria Del Chiaro Fiorentino (secretar de limba italiana a lui Constantin Brancoveanu) si ofiterul Friedrich Schwanz von Springfels contin informatii bogate despre vesmintele romanilor: doamnele, patronele si femeile taranesti purtau camasi croite identic, fiind distincte numai metodele utilizate pentru decorare.
Camasile boieresti erau din matase, brodate cu fir de aur si decorate cu perle. Costumul Olteniei femei taranesti a fost compusa din camasi de bumbac cusute cu altite, cu dungi catrinte si BETE.
In perioada medievala s-a conturat viziunea estetica a ansamblurilor vestimentare purtate de romani. Conditiile socio-economice ale perioadei feudale si unitatile administrativ-teritoriale care alcatuiau asa-numitele „tari” au dat nastere unor tipuri de costume specifice cu specific local pentru tarile romane. Insa variatiile regionale ar trebui sa fie raportate la prototipul care a format baza, care arata unitatea si diversitatea costumelor populare romanesti.
Punctul culminant al valorii artistice a costumelor traditionale a fost atins la mijlocul secolului al XIX-lea, cand a innobilat trupurile romanilor din intreaga tara. In contextul construirii constiintei nationale au fost sedimentate insemnele cheie ale portului romanesc, care il disting de grupurile etnice inconjuratoare.
